Doamna colonel

La inceput i-a fost tare antipatica Vica. Obisnuia sa se prezinte ca fiind ”doamna colonel”, iar asta o scotea din minti pe mama. Si ea s-ar fi putut prezenta cu acelasi titlu, daca nu ar fi impiedicat-o modestia. Dar Vica nu avea asemenea complexe. Daca sotul ei era domnul colonel, ea cu siguranta putea fi doamna colonel, asa cum nevasta preotului este preoteasa, nu? Incet, incet, au inceput sa se cunoasca mai bine, sa se aprecieze una pe alta, iar dupa mai putin de un an de la prima lor intalnire, mama si Vica erau cele mai bune prietene.

Noi, copiii, o adoram. Ne iubea pe toti, poate pentru ca ea nu avea copii. Casa ei era casa noastra, prajiturile ei erau ale noastre, excursiile in care mergea ea, mergeam si noi. Vica era o a doua mama, o mama care nu ne certa niciodata si care ne facea toate poftele. Sotul ei, coleg de serviciu cu tata, era la fel de bun cu noi. Mi-l amintesc bine… Cu parul lasat lung in lateral, pentru a acoperi chelia ce il complexa, inalt si bine facut, balbaindu-se la fiecare cuvant, nea Sandu era un tip ordonat, care detinea o multime de comori ce ma faceau sa nu plec de langa el.

Avea in bucatarie o colivie din care ciripeau doi canari, pe balcon un cufar plin de cartuse pentru vanatoare, in sufragerie, pitite dupa biblioteca uriasa, pustile de vanatoare, iar in dormitor cartile, foarte multe carti de istorie, filozofie, matematica si harti, atat de multe harti, incat nu ma puteam plictisi niciodata acolo. Ma distreaza acum, matura fiind, asocierea numelui sau, Samson, cu parul lasat lung. De ce nu am aflat eu la timp legenda? 🙂

Cand Vica s-a imbolnavit, mama nu a mai fost mama. Aproape ca nu mai statea pe acasa, caci langa Vica nu era nici o alta femeie care sa o ajute. Ii facea mancare, o incuraja clipa de clipa, o tinea de vorba, incercand sa ii abata gandurile de la necazul cumplit ce se abatuse asupra ei. Cateva luni mai tarziu, Vica s-a stins cu zambetul pe buze, iar mama a avut grija sa o machieze si sa o aranjeze in asa fel incat sa nu se observe suferinta prin care trecuse si care o macinase pana la final.

Alte cateva luni, mama a suferit cumplit. Oriunde mergea, i se parea ca Vica este langa ea, ca ii vorbeste sau ca o cheama. Se trezea noaptea din somn, speriata ca Vica a avut nevoie de ceva si ea nu i-a fost alaturi. Greu, foarte greu si-a revenit. De atunci au trecut 30 de ani, dar mama continua sa o jeleasca in sinea ei pe frumoasa si blanda Vica, ”doamna colonel”, cea care i-a fost prietena buna atata timp si alaturi de care a adunat atatea amintiri placute.

Anunțuri

Posted on Mai 15, 2014, in Poveștile mamei. Bookmark the permalink. Lasă un comentariu.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: