Mamane si tatane

Cand a murit tatal meu, mama avea mai putini ani de cat am eu astazi. Era o femeie frumoasa, vesela si putin cam cu nasul pe sus, dupa cum ar fi spus cateva vecine. A dat de greu imediat ce a ramas vaduva, caci avea doua fete de tinut in liceu, rate de platit la un apartament cu patru camere si toate cele ce se aduna de facut intr-o familie. Avea un serviciu relativ usor, insa facea naveta grea, ce parea si mai grea in zilele de iarna, cand trenurile erau inghetate si aveau intarzieri incredibile.

Noua ne-ar fi placut sa isi refaca viata, sa nu o mai vedem singura si trista, pierduta in ganduri. Dar ea refuza, si refuza, si se adancea in acea tristete de moarte. Un an, doi, trei, aproape sapte ani… Singura, alergand de acasa la tren, de la tren acasa, platind facturi si carand plase de mancare din Bucuresti, unde isi avea jobul. As putea spune ca m-am maritat in acelasi timp cu mama (exagerand numai putin). Eram insarcinata cu Ionut cand s-a imprietenit cu nea Costel. Se cunosteau de mult timp, dar niciodata nu s-ar fi gandit ca ar putea sa ii devina sotie.

Acest pas i-a schimbat radical viata. Zambetul i-a revenit pe chip, rasul ei vesel a rasunat iar in casa, pofta de viata a explodat. Nu prea ne-a placut de el in prima perioada. Era total diferit de tata, atat ca aspect fizic, cat si la alte aspecte, cum ar fi gradul de cultura. Rautacioasa, l-am poreclit in secret „maimuta” si am refuzat sa vad mai departe de aspectul fizic. Degeaba ne spunea mama ca este un om bun, ca are un suflet de aur, ca ar face orice pentru ea. Pana cand nu am vazut cu ochii mei ce fel de om este, pana cand s-a ivit ocazia de a-l aprecia asa cum merita, in sinea mea nu l-am scos din „maimuta”.

De atunci au trecut 22 de ani. Pentru mine, nea Costel nu mai este de mult nici maimuta, nici sotul mamei, ci tatane, asa cum i-a spus fiul meu inca din primii ani de viata, cand mi-l plimba in carucior, ii facea toate poftele si se mandrea cu el de parca i-ar fi fost nepot din sangele lui. Nici macar mama nu mai este „mam”, cum imi placea mie sa o alint. Ma trezesc tot mai des ca ii spun mamane, asa cum ii spune baiatul meu. Au imbatranit, sunt bolnavi, dar asta nu ii impiedica sa fie in continuare apropiati si sa se ajute unul pe celalalt.

Anunțuri

Posted on Iunie 17, 2014, in Poveștile mamei. Bookmark the permalink. 5 comentarii.

  1. Pentru ca o parte din viata am trait pe-acolo,am mai cunoscut povesti de genul asta.Bunica mea a avut o situatie similara,iar nenicu,a fost bunicul meu.Expresia”cu nasul pe sus” e specifica ,iar femeile parca sunt mai dedicate copiilor,familiei.Noapte buna!

  2. Da, din păcate, judecăm oamenii după aparenţe.

  3. Foarte rar mai gasesti astfel de oameni in zilele noastre si chiar daca ne dorim sa imbatranim impreuna cu cel iubit nu prea stim cum sa facem sa se intimple asta.

  4. …tot timpul aflu lucruri noi şi frumoase despre tine. Faine expresii…

  1. Pingback: Boala transforma omul | Vieneland

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: