Ce ai face daca ai mai avea o luna de trait?
Cred ca am intalnit prima data intrebarea „ce ai face daca ai mai avea de trait o luna de zile?” intr-un oracol, pe vremea cand nu aveam mai mult de 10-14 ani. Normal ca raspunsul nu putea fi decat unul singur: m-as distra maxim, as face tot ceea ce mi-ar trece prin cap si tot ceea ce mi-a fost interzis. Ultima data am intalnit aceasta intrebare acum cateva luni, pe un blog. Raspunsurile erau date de oameni maturi. Cele mai multe dintre ele spuneau acelasi lucru: m-as distra, as face tot ce mi-am dorit vreodata. Sigur, mai erau si cei care spuneau ca si-ar pune ordine in lucruri, sa lase totul in buna regula, sau care sustineau ca ar trai ca si pana acum, insa aceste raspunsuri nu au legatura cu gandul meu de astazi. Am convingerea ca nu mai poti trai asa cum traiai dupa ce afli ca mai ai doar o luna de trait.
Cei care intreaba „ce ai face daca ai mai avea o luna de trait?” nu specifica in ce conditii ai avea de trait, care ar fi calitatea acelor zile, daca ai privi spre sabia de deasupra capului fiind sanatos sau bolnav, cu bani sau fara, in pustiu sau alaturi de rude si prieteni, liber sau inchis intr-o celula… Oare pentru fiecare dintre aceste situatii raspunsul am primi acelasi raspuns sau ar fi el diferit? Nu imi pot imagina ca un om bolnav (pe care il doare ceva sau are stari de rau) reuseste sa se minta singur si sa se distreze ca si cum ar fi sanatos, la fel cum nu cred ca o persoana deschisa s-ar putea distra singura in pustiu sau ca una care nu este libera ar avea prea multe optiuni de distractie.
Intr-o discutie purtata astazi spuneam: „Cand eram foarte, foarte tanara, imi spuneam ca daca as avea o boala grava as prefera ca medicii sa imi spuna verde in fata, sa nu mor cu ochii in soare, asteptand o vindecare despre care toata lumea stie ca nu va veni. Acum, ca incep sa imbatranesc, nici nu stiu daca as mai vrea atata sinceritate”. Cu toate astea, firea mea cred ca m-ar indemna sa caut adevarul si sa iau deciziile in functie de el. Dar tot nu sunt convinsa ca stiu ce as face daca as mai avea doar o luna de trait…
Posted on februarie 9, 2015, in Vieneland. Bookmark the permalink. 16 comentarii.
vieneland.wordpress.com 
grea intrebare. este o emisiune pe digilife despre consilierea psihologica a familiilor, in special a copiilor, ce raman dupa ce mama nu va mai fi. de cateva ori m am uitat si eu , cei ce raman fiind subiectul principal de fapt. dar ma uitam la femeile acelea cu cata hotarare vroiau sa isi faca puii sa inteleaga ce se intampla… unele cu seninatate chiar.
Vavaly, instinctul matern te face sa iti fie mai teama de suferinta copilului decat de moartea ta. Ca sa nu sufere mult si sa nu ramana cu sechele, orice mama isi va pregati copilul pentru cand ea nu va mai fi, mai ales daca stie ca mai are doar o luna.
Am citit – şi tradus – o carte pe tema asta, a mamei care ştie că moare şi-ncearcă să-i explice unui copil, să-l ajute să nu sufere. Din păcate, cartea (The Christmas Shoes) n-a apărut şi nici nu ştiu dacă o să mai apară (editura a dat faliment); dar am eu am tradus-o plângând.
Iată un fragmenţel:
„- În scurt timp, a zis ea încet, s-ar putea să-i auzi pe oamenii mari spunând lucruri cum ar fi: „Nu e păcat? Dumnezeu a luat-o la el atât de tânără.” Dar nu e ăsta adevărul, Nathan. Nu e adevărul, şi nu vreau să-i asculţi. Când vor spune aşa ceva, vreau să-ţi aduci aminte ce spun eu acum. Dumnezeu nu m-a luat. M-a primit.
Nathan a privit-o cu fruntea încreţindu-i-se. Ea s-a uitat în ochii lui speriaţi. Poate ceea ce spunea ea era pentru mult pentru băieţel, care nu putea să-nţeleagă.
– Adică în rai, mami? a întrebat-o, aproape în şoaptă.
Lui Maggie i s-a frânt inima când l-a auzit.
– Da, scumpule, în rai.”
Impresionant!!! Eu am trait pe pielea mea. Avea Ionut 6 ani cand am vazut moartea cu ochii. E greu sa ii explici unui copil, dar in acele momente ai o forta uriasa, incredibila, si poti spune orice minciuna cu zambetul pe buze, ca puiul tau sa nu ramana marcat.
Da, şi-n carte e vorba de un copil în clasa I-a sau a II-a, nu mai ţin minte exact.
Dar mă bucur că tu ai rămas aici, printre noi. 🙂
Cred ca mi-a fost teama sa il las singur. 🙂
Mi-ar placea sa citesc acea carte… Nu ai gasit nici o editura dispusa sa cumpere traducerea?
Traducerea de fapt e plătită. Are şi cod ISBN. Doar că n-a apărut.
Nu ştiu dacă i-o pot da altei edituri. O să mă interesez.
Ţie ţi-o pot trimite s-o citeşti în format electronic. Cu rugămintea să n-o „popularizezi”. 🙂
Ti-as fi recunoscatoare! Sigur ca nu mi-as permite sa o popularizez… 🙂
Este pacat ca nu apare aceasta carte:(
Ce-ti mai trece si tie prin cap! Cand o sa mai imbatranesti nu mai gandesti asa.Eu una pot muri maine,ca mi-am facut ordine in toat,dar am avut niste zile de spaima cu partenerul si parca am ramas setata,nu-mi revin.Probabil ,de aceea nu-mi place tema. Te pup,
Stiu bine cum e sa tremuri de spaima pentru omul drag si sa nu iti mai poti reveni, sa stai cu inima cat un purice si daca stranuta. Poate iti amintesti de articolul in care povesteam ca al meu a fost suspect de cancer… http://vienela.ro/te-am-mintit-pentru-a-te-salva/
trist, dar sunt de acord cu tine:)
De obicei incerc sa nu ma gandesc la astfel de lucruri, insa ieri am purtat o lunga discutie despre boli si am ramas cumva marcata.
Din pacate eu am ganduri din astea negre. Daca imi este frica de ceva pe lumea asta, de moarte imi este, atat pentru mine cat si ptr cei dragi mie.
Buna intrebare ! Mi-as face o autoanaliza, m-as impaca cu Dumnezeu, cu lumea si cu mine insa-mi, apoi mi-as incheia frumos socotelile cu viata, m-as pregati sa ” zbor la cer ” impacata, fiindca mi-am rezolvat toate problemele !!! Asta daca….da. Daca nu……mai lancezim pe aici aiurea………Cata ipocrizie in noi si in mine !!! Ce zici ?
Sincer, am depasit jumatate de secol decand bantui pe aici, dar nu imi este frica de moarte, paradoxal… nu ? Mie imi este teama sa traiesc ….aiurea, fara sa fac ceva constructiv pentru mine si pentru cei pe care ii iubesc .